Clubul Alpin Pathos

Data: 29 iunie – 7 iulie 2013

Participanti: Shogo, Ratatu, Soare, Nana, Furnica, Mamaie, Hippie, Luce, Ghe, Ioi, Lesinata. Invitati: Pong, Sindolores (Cati), Batz, Nea Ionel, Andra, Blonda.

Jurnal

Sunt nou pe lume si la fel de nou in lumea lor.

M-a cunoscut saptamana trecuta, cica m-a placut si m-a luat cu el acasa.

M-a trezit din somn sambata dimineata dupa ce cu o seara inainte mi-a dat o gramada de lucruri sa le tin si ne-am suit in masina.

Am plecat alaturi de noii mei tovarasi de drum, din Bucuresti pana in Vatra Dornei. Cand am coborat din masina, dupa un drum de 11 ore, afara ploua si ziua era pe sfarsite.

Ne-am cazat la un camping din Vatra Dornei, la casute. Am dormit intre Andrei si Stefan, pe jos. Faini baieti. Prima seara a fost linistita, cu ploaie usoara peste acoperisul casutei si la capatul ei o dimineata rapida cu forfota mare.

Mi-a mai dat niste lucruri, a mai luat altele de la mine si le-a dat altor colegi si la sfarsit m-a cantarit. A zis: “18 este numarul meu de acum inainte”. Da, am avut 18 kg.

Au fost si prieteni mai usori, care au tinut in brate fete mai firave, care se descurca mai bine cu mai putin sau si mai bine cu mai mult, dar nu in spatele lor.
Dar si prieteni cu mai multa greutate, asezati pe spinari mai mult sau mai putin puternice, dar in spatele unor suflete ambitioase.

L-am luat in brate si am inceput lungul drum. Nu cred ca au trecut nici cateva sute de metri ca am inceput sa ii simt gatul zvacnind sub bratele mele. Il simteam ca nu e in apele lui, ca nu a mai simtit asta de mult si ca e ingrijorat ca nu ma va putea plimba asa cum si-a propus alaturi de prietenii lui. A preferat sa faca glume alaturi de ei, cum ca va claca printre primii, ca ne vom intoarce in cateva ore.

Am brate mari, dar confortabile, asa scria in certificatul de nastere. L-am tinut bine, mi-am lasat greutatea pe soldurile lui si noroc cu colegii lui de drum cu care s-a tot incurajat. S-a intrebat de ce face asta, de ce a plecat de acasa cu mine in spate si cu toate lucrurile pe care le tin. I-a raspuns cineva cu entuziasmul la nivelul marii, mai mult cu aceleasi intrebari si aproape fara niciun raspuns, dar cumva l-a convins.

Dupa cateva ore de mers nu am mai vazut civilizatie. Eram pe poteci de dealuri si paduri, in Suhard. Alaturi de ei lasam in urma orasul si neincrederea, calcand incet, dar sigur pe liniile planului cu care au venit.

Prima zi de mers a fost o zi lunga. Un pic peste 30 de km parcursi pe jos si vreo 11-12 ore. Au pus corturile intr-o poienita cu un izvor la vreo 500 de metri. Au mancat rapid ceva din ce le-am carat eu si colegii mei. S-au dus sa caute lemne de foc si dupa cateva clipe vedeam din veranda cortului unde stateam frumos pe spate 17 prieteni in jurul unui singur foc. Au venit apoi la culcare. Ei au dormit in cort, iar eu alaturi de prietenul meu High, High 60, in veranda.

Dimineata a fost aseamantoare cu urmatoarele. Se trezeau, se salutau moracanosi si ragusiti de la aerul rece de peste noapte si dispareau pe rand prin padure, pe la izvor, cu trusele de igiena dupa ei. Se intorceau ca dupa cafea, mai vioi, se adunau pe izoprene si luau micul dejun din ce le caram noi.

Ne puneau in spate si plecam mai departe.

A urmat inca o noapte in Suhard, ultima din acest munte. De data asta am campat in Saua Rotunda, in curtea unui domn binevoitor. Pe langa terenul de campat si dormitoarele cu paturi pentru cei cu preferinte, le-a mai pus la dispozitie cateva beri, din proviziile proprii. Nu isi mai aduce aminte cate beri cu cutie neagra si un numar, 7.2%, pe eticheta, dupa 10 ore de mers cu mine in spate.

A fost o seara agitata, ii auzeam in foisor, apoi la masa peste drum. Apoi iar in foisor, cantand…rucsace mari, rucsace mici, olimpiada de carat…asa cantau parca. Erau din ce in ce mai glumeti si pareau din ce in ce mai putin incordati pe picioare. S-au tot agitat dupa care au adormit pe rand in corturi.

Suhardul s-a terminat si am intrat in Rodnei.

A urmat cea mai scurta zi de traseu. Vreo 5 ore de urcat, pana la Lacul Lala Mic. Campare pe la miezul zilei, baie la rau, mancare si apoi relaxare pe izoprene. Pe seara mi-a cerut sacul de dormit. S-au bagat toti in saci, afara si au stat pana tarziu langa un foc facut din ultimele lemne. Vecinii straini, din aceeasi tara, nu au mai gasit niciun lemn de foc.

Asta a fost marti. Miercuri totul s-a petrecut sub deviza “Tragem pentru joi”. Si au tras…au tras de fapt din prima zi si pana in ultima. Dar miercuri au tras cel mai mult. Stiu, pentru ca am stat cu ei. Dar au reusit. Am ajuns pe inserate in locul numit La Carti. Au pus corturile rupti de oboseala, s-au asezat din nou pe aceleasi izoprene, feriti de vant, inghesuiti unii intr-altii. Au impartit mancarea, glumele si zambetele si s-au retras din nou in corturi.

Celebrul joi a venit. M-a luat in spate si am plecat mai departe. Am urcat pana pe Pietrosu…(de fapt pe mine nu m-a luat chiar pana sus, m-a lasat in saua de sub varf…). Apoi doar coborare…si coborare. Pana in Borsa.

Pe munte e greu sa te orientezi. Dar dupa atatea zile departe de civilizatie, pentru unii s-a dovedit si mai greu sa se orienteze catre oras. Doar doi au fost in stare sa ajunga pe drumul cel bun. Eu si cu un amic portocaliu, francez.

In Borsa am cunoscut o ospitalitate aparte. Curtea domnului Nicoara. Le-a permis sa isi puna corturile in curte si sa isi petreaca ore bune pana pe inserate la dusul din casa.

I-a servit cu gogosi si palinca, iar Ariana s-a strecurat rapid in sufletele fetelor, la fel cum in sufletul ei s-a strecurat baiatul cu nasul girafa si skilluri de tatic.

A venit noaptea care incheia calatoria prin munte si unii au preferat sa nu o lase sa se termine asa usor. M-au agasat cu vocile ridicate, apoi au plecat din cort si s-au dus pe strada ca sa nu ii mai deranjeze pe ceilalti. Nu stiu ce au facut acolo, dar s-au intors in cort mai tarziu, pentru ca a doua zi la 7 sa fie in picioare.

Au plecat doar soferii ca sa recupereze masinile din Vatra Dornei, iar ceilalti s-au dus sa viziteze Cascada Cailor.

Au ajuns inapoi cu masinile pe dupa-amiaza, m-au bagat in portbagaj si am plecat imediat, pe ploaie, spre Toplita, unde au facut cunostinta din nou, dupa multe zile, cu patul unei casute de camping.

Ziua urmatoare s-au cam balbait putin. Am ajuns la Lacul Sfanta Ana. Un pic de plaja, un pic de soare, un pic de ploaie. Nici mare, nici munte, nici Vama, nici camping.

Atmosfera asa si asa. Erau obositi, i-am simtit. Asa cum copii mici incep sa se smiorcaie obositi dupa o zi de joaca, la fel si copiii astia care ne-au carat in spate au dat semne de oboseala. E normal, mi-au zis colegii cu mai multa experienta. Mi-au zis sa nu imi fac griji, pentru ca la fel ca si mine, i-au tinut in brate 9 zile, le-au simtit fiecare bataie a inimii si au simtit cum s-au bucurat la fiecare moment frumos. S-au bucurat si le-au ramas mai multe amintiri frumoase in suflet decat balbaieli in comunicare, puncte pe carnet si gesturi sau vorbe scapate sau facute din greseala si oboseala.

Eu unul vreau sa ii mai vad pe toti camarazii mei de carat din aceasta tura alaturi de stapanii lor si in alte plimbari.

Vreau sa mai fiu inghesuit in portbagaj cu prietenii mei. Sa mai fiu aproape azvarlit pe jos dupa un urcus greu si sa ii ofer apa atunci cand e insetat, sa il las sa ia ciocolata pe care i-am carat-o si sa o imparta cu cei de langa el. Sa ma uit mereu cu fata la poteca pe care o lasa in urma si sa ii vad colegii cu fruntile asudate si ochii incantati de priveliste. Sa le ascult glumele si povestile si sa fac parte din ele.

Deocamdata a fost SoHard Rodney. Eu ma voi odihni intr-o debara pana la urmatoarea tura. Vreau ca atunci cand am sa vad din nou poteca sa fiti si voi acolo.

Baltoro.