Muntii Siriu
Data: 18-19 mai 2013
Traseu
Ziua 1: Băile Siriu – Cabana Valea Neagră – Poarta Vânturilor – Lacul Vulturilor (1420 m)
Ziua 2: Lacul Vulturilor – Vf. Malaia (1662 m) – Vf. Bocarnea (1657m) – Valea Bradu – Băile Siriu
Participanti: Salahoru, Shogo, Ciorchine, Ioi, Tigla, Lesinata. Invitati: Flegma, Marius.
Tura Siriu de Salahoru
Ziua 1, sambata, 18 mai:
Am reusit sa ne strangem pentru tura aceasta 8 aventurieri (Rosu/Salahoru, Shogo, Ioi, Ciorchine, Tigla, Lesinata, si turistii Filip si Marius), dupa ce cu o seara inainte ne numaraseram 10. Am inceput sa ne strangem sambata la locul propus pentru intalnire, Obor, iar usor-usor ne-am facut toata trupa. Pe la 10 si ceva am plecat spre A3. Am avut o oprire la benzinaria Petrom de la iesirea din Ploiest Vest, apoi o mica ratacire la iesirea din Ploiesti Nord, una dintre masini luand-o spre Buzau, in ciuda faptului ca traseul ales era pe Valenii de Munte si abia apoi spre Buzau. Ne-am regrupat pe sosea dupa ceva vreme, am strabatut fara peripetii portiunea foarte aglomerata dintre Ploiesti si Valenii de Munte, iar de acolo am intrat pe un drum foarte frumos si cu un asfalt destul de bun, cel putin in partea judetului Prahova. Iesind in DN Buzau-Brasov, am facut stanga spre Nehoiu, iar cand am ajuns in Siriu si am trecut de lacul de acumulare, am ratat intrarea pe drumul forestier care ducea la Cabana Valea Neagra, facand astfel cale-intorasa la un moment dat. Ajunsi in final la puntea peste raul Siriu de la Cabana Valea Neagra, am parcat masinile, ne-am echipat si am traversat raul.
Pe mine m-ar fi tentat sa fac o incercare si cu masina, dar am renuntat. Martor am fost ca se poate acest lucru, intrucat la un moment dat a trecut peste punte o Dacia.
Indreptandu-ne spre cabana am intalnit 3 biciclisti interesati si ei de a ajunge la Lacul Vulturilor si care se interesasera la cabana de traseu. Indicatia a fost sa tinem drumul forestier din dreapta cabanei si sa fim atenti la marcaj.
Acesta, banda rosie, s-a dovedit a fi destul de recent realizat. Numai ca noi ne-am luat cu vorba si, la un moment dat, la o raspantie, am facut dreapta pe un drum care dupa ceva vreme a inceput sa coboare din ce in ce mai mult. Nedumerirea noastra a fost si mai mare cand am descoperit pe unii copaci acelasi marcaj banda rosie, dar ceva mai sters de vreme. Dupa o mica sfatuire, am hotarat sa ne intoarcem si sa reluam marcajul mai nou. Ajunsi la raspantia mai sus amintita am vazut ca traseul normal era tot in sus, nici dreapta cum facusem noi, dar nici stanga cum mai era o posibilitate pe un alt drum care vizibil cobora. Aceasta mica balbaiala ne-a costat vreo 40 de minute din economia traseului de urcare. Un alt hop a fost cand am ajuns la o amenajare forestiera, acolo unde isi aveau “biroul” taietorii de lemne, intr-un fel de poiana, dar de unde drumul nostru se bifurca. Traseul nostru era usor dreapta, dar ne-a luat ceva timp sa ne dumirim (marcajul era chiar la inceputul drumului, pe partea lui stanga, ascus de niste lemne strase pentru foc). Tot aici am gasit un izvor amenajat de unde am putut sa ne alimentam cu apa. Dupa inca vreo 10-15 minute am parasit definitiv drumul forestier si am intrat pe poteca bine marcata. Inca de la intrare am primit botezul si binecuvantarea unui norisor care ne-a stropit nu mai mult decat face preotul cu busuiocul la slujba. In ciuda insistentelor lui Ciorchine care zicea ca ne va ploua, va fi prapad, vai si amar de noi, aceast “botez” a fost singurul in cele 2 zile ale turei. Am continuat agale traseul pana ce cararea ne-a scos intr-o poiana de unde, cu o usoara abatere spre dreapta, am putut constata ca suntem la un punct de belvedere de unde aveam vizibilitate catre Muntii Vrancei si Muntii Podul Calului, iar jos, spre ceva care am presupus ca este fie Intorsura Buzaului, fie Crasna.
Mai degraba varianta a doua. Bucuria ochilor a fost rascumparata de picioarele celor care purtau pantaloni scurti, intrucat poiana era la fel de generoasa cu urzicile, iar traversarea acesteia si intoarcerea la carare au stimulat sistemul imunitar al acestor colegi de tura. Am continuat prin padurea pestrita in care coniferele se impacau frateste cu foioasele, iar la un moment dat am iesit din nou intr-un luminis, care apoi s-a transformat intr-un adevarat gol alpin. Am realizat ca abia acum am ajuns in Poarta Vanturilor, dupa ce initial crezusem ca aceasta era poiana anterioara, cea cu belvederea. Inaintand usor-usor, am inceput sa intelegem de ce i se spune asa. Jos, in sa, am descoperit o troita ridicata in 2010 de Jandarmeria Montana din zona. Ca posibilitati de avansare aveam urmatoarele: fata de traseul nostru de venire, daca o luam la ora 7, incepeam o urcare pe varful Siriu/Bocarnea 
daca incercam o coborare usoara spre ora 3-3:30 puteam ajunge la o stana ai carei caini de simtisera de ceva vreme si ne anuntau prezenta 
iar daca urcam pieptis spre ora 12, ajungem pe un varf despre care noi am presupus ca este Malaia.
Indicatorul din Poarta Vanturilor ne anunta ca mai avem 30 de minute de mers pe drum forestier catre cabana de la Lacul Vulturilor, dar pentru aceasta trebuia doar sa urmam curba de nivel, la ora 10.
Avand in plan sa facem ambele varfuri in aceasta tura, am hotarat sa urcam pe loc varful Malaia din fata noastra si sa coboram apoi la cabana, pentru a lasa pe a doua zi varful Siriu/Bocarnea. Dupa o scurta pauza in Poarta Vanturilor am abordat pieptis coasta destul de solicitanta din fata noastra.
Luand altitunide, si jnepenisul/afinisul s-a indesit, de la un punct incolo fiind nevoiti sa pasim doar pe el, dar acesta fiind foarte des, ne tinea deasupra.
Dupa un efort sustinut, am ajuns pe varf unde ne astepta o momaie din pietre 
insa atunci am realizat ca nu facusem decat sa urcam pe creasta, varful Malaia, mult mai inalt fata de punctul in care noi ajunsesem, reprezentand capatul celalalt al acesteia. Dupa o noua scurta pauza, am hotarat sa inaintam pe creasta spre Malaia 
insa vantul puternic, foamea, oboseala si precautia de a nu ne prinde noaptea pe creasta si a orbecai spre cabana in a carei curte doream sa campam, ne-au facut sa luam decizia de a cobori abrupt spre cabana, imediat ce am observat-o la picioarele noastre.
Am ajuns la cabana oarecum teleghidati, insa bucurosi ca era inca lumina si puteam sa ne instalam corturile.
La cabana era deja activitate, vreo 3 ATV-uri, 2 jeep-uri ale celor de la Club 4×4 si un motor, foc serios, oale cu urme de mamaliga si fasole, iar la un moment dat si sfarait de carnati. Am fost primiti de padurarul care ne asteptase cateva ore bune, iar numai norocul nostru agregat a facut sa-l mai prindem acolo, intrucat i se spusese ca noi ar fi trebuit sa ajungem inca de pe la 2-3 dupa-amiaza, dar ceasul era deja 6-7 seara. Cu o impresie deja facuta despre niste posibili pantofari sau mai degraba cu proasta impresie pe care probabil ca o avea despre cei care vin de la Bucuresti, i-a luat mult pana sa inteleaga ca noi venisem pregatiti sa stam la cort, ca stiam cum e cu muntele noaptea etc etc etc… Cu generozitate, domnul padurar ne-a pus la dispozitie cele 4 paturi din cele 2 camere pe care cabana le are in partea incuiata a ei, oferta pe care Ioi, Ciorchine si Lesinata au primit-o cu drag. Tigla si-a pastrat optiunea deschisa, incercand sa doarma la cort, ceea ce i-a si reusit. Am montat repede cele 2 corturi cate mai erau necesare in conditiile date, dupa care am socializat putin cu motoristii, iar apoi ne-am retras in cabana pentru cina si discutii, dar si pentru a fugi de frigul care usor-usor ne cuprindea. Barfe, smenuri, susanele pana pe la 23:30, dupa care s-a dat stingerea. Urma sa ne trezim la 8 dimineata.
Ziua 2, duminica, 19 mai:
Soarele dimineatii ne-a trezit inainte de ora 8.
Vremea se anunta superba. Vantul de cu seara incetase. Mic dejun, apa de la izvorul de pe malul lacului, cateva conversatii cu padurarul, stransul corturilor si plecare.
Prima destinatie: varful Malaia la poalele caruia ne aflam.
Am ales sa plecam cu rucsacii si sa continuam apoi pe creasta, coborand apoi in Poarta Vanturilor pentru a urca varful Siriu/Bocarnea.
Alternativa ar fi fost sa lasam rucsacii la cabana, sa urcam repede pana pe varf, dupa care sa recuperam rucsacii si sa iesim in Poarta Vanturilor pe drumul forestier care urma curba de nivel. Am ales calea mai grea, dar efortul ne-a fost rasplatit atat prin faptul ca privelistea de pe varf a fost superba, avand vizibilitate pana spre Bucegii ascunsi dupa Ciucas si Culmea Zaganu
dar si prin parcurgerea crestei. Traseul pana pe varf a parut a fi destul de domol, insa la un moment dat am considerat ca este mai bine sa abordam urcarea frontal, intrucat daca respectam traseul propus pe harta prin fetele Malaiei, ne abateam prea mult in stanga, iar traseul nostru de creasta trebuia sa fie la dreapta varfului, spre Poarta Vanturilor.
Pe varf poze, glume, “La multi ani, Nana!”, piatra de sacrificiu/piatra filosofala, hidratare, energizare, la drum!
Creasta domoala
coborarea in Poarta Vanturilor a fost inversul urcarii de sambata (uau, cat talent literar).
In Poarta Vanturilor am avut din nou un moment de cumpana: continuam urcarea pana pe varf cu rucsacii sau ii lasam si revenim la ei? Am ales din noua calea mai grea, dar, dat fiind traseul pe care il vizam, a fost si cea mai buna.
Chiar daca niciunul dintre noi nu mai fusese in acesti munti, dorinta unanima a fost de a nu ne intoarce pe acelasi traseu de sambata, ci a incerca un traseu nou si astfel de a face un fel de circuit. Aceasta in ciuda recomandarilor padurarului care era convinsa ca nu ne vom descurca. Deh, chiar si dupa ce ne-am mai imprietenit, impresia lui ca are in fata niste pantofari de Bucuresti probabil ca inca nu disparuse in totalitate. Noi, mai direct sau mai disimulat, am incercat sa-i dam de inteles ca stim cum este cu cortul chiar si iarna, stim cum este cu traseele nemarcate si cu deplasarile lungi… A doua zi dupa ce am ajuns in Bucuresti i-am dat un sms de multumire domnului padurar, insa nu sunt sigur ca dumnealui a fost convins ca noi am ajuns in Bucuresti… In fine. Am urcat varful Siriu/Bocarnea la 3 ore dupa plecarea noastra de la cabana de vanatoare de la lacul Vulturilor, dupa ce, recapitulare, am urcat intai varful Malaia si am parcurs apoi creasta pana in Poarta Vanturilor. Pe varf am poposit vreo 10-15 minute, dupa care am plecat pe traseul ce reprezenta marea necunoscuta: traseul punct rosu care ne scotea la Cabana Valea Neagra prin Valea Bradu. Aveam o harta, iar tot ce s-a intamplat apoi a fost un test nu foarte pretentios de orientare in teren cu harta si busola. Cred ca eu nu l-as fi trecut, fiind tentat de vreo 2 ori sa iau decizii care nu ar fi fost cele mai bune, insa, cum se zice, cine nu are batrani, sa-si cumpere. Batranul membru CAP, onor, domnul presedinte Shogo, a fost de fiecare data mai inspirat (si nu, nu este periere din partea-mi…). Traseul foarte frumos, cel putin in zona alpina, mi-a amintit pe alocuri de coborarea de la Crucea Caraiman spre Cabana Caraiman, apoi oarecum de Valea Cerbului din Bucegi, insa la o scara mult mai mica… Intre coltii Bocarnei am intalnit si o turma cu 2 ciobani si vreo 4-5 caini care si-au facut treaba. De coborat am coborat, oarecum pe marginea golului alpin si a padurii, insa problema era cand sa facem stanga si sa intram direct in padure. Coroborate, sfaturile padurarului si ale unuia dintre ciobanii care ne-a explicat pe unde sa o luam contra unei guri de coniac de la Shogo (pe ei ii ardea tare de tigari, insa ne gasisera pe noi 8 nefumatori), a reiesit ca trebuie parcurse 2 sei, Coltii Balei, trecut de o stana parasita, ajuns apoi la o stana in functiune, apoi stanga prin padure pe un drum forestier de taf de padure. Zis si facut, dupa mici nedumeriri, sfatuiri si descinderi in recunoastere, reveniri pe traseu si, in sfarsit ceva ce semana a drum forestier sau poteca mai larga, la stanga, in apropierea unei stane.
Drumul de coborare pe forestier a fost lung si plictisitor sau nerabadarea noastra si oboseala erau la cote destul de inalte. De mentionat doar ca in padure am fost calauziti pana la un punct de inscriptii scrijelituri pe copaci, cea mai veche observata fiind din ’86. Din cand in cand, pe cate un copac, mai aparea cate ceva ce noua ne placea sa credem ca este urma unui marcaj punct rosu (am mai intalnit pe cativa copaci, un fel de punct/cerc/rotund, dar facut prin scobirea copacilor). La un moment dat am parasit aceste marturii ale exprimarii spiritului artistic, si implicit ceea ce parea a fi o poteca, alegand sa continuam coborarea mai abrupt, spre dreapta, pe un drum de taf mult mai bine definit. Doua au mai fost apoi punctele de cotitura: prima, cand la o raspantie am ales sa facem usor stanga, in ciuda faptului ca varianta care cobora mai repede era drumul din dreapta; a doua, cand am ajuns perpendicular la intersectia cu un drum care atat in dreapta cat si in stanga urca. Am ales din nou stanga si am urcat domol, dar am urcat, astfel incat aceasta urcare a devenit subiect de glume. Insa, dupa ceva vreme, din acest drum forestier se facea usor dreapta pe un alt drum/poteca ce incepea sa coboare din ce in ce mai serios. Acesta ne-a ascos chiar langa Cabana Valea Neagra, de data aceasta in stanga ei, daca este sa ne orientam dinspre masini, si foarte aproape de podet si de masini. Misiune indeplinita!
Insa cu un cost de timp, foame mare si renuntarea la celelalte obiective turistice care fusesera propuse: cascada Cosoca, Muzeul Chihlimbarului din Colti, asezarile rupestre din Alunisu, Vulcanii Noroiosi. Am oprit in schimb la popasul Magura unde ne-am potolit foamea, care mai de care. That’s all folks. Over and out!