Bella Coza Muntii Vrancei
Cu sezonul de vara pe sfarsite, am impins tabara de vara spre inceputul lunii octombrie, sperand ca gradele in minus sa fie compensate de peisajele toamnei in culori calde. Au fost alesi muntii Vrancei pentru aceasta (aven)tura, fara prea multe emotii cu gandul la altitudinea modesta a culmilor.
Feciorii Vrancioaiei au fost: Gogonel, Luce, Tractor, Shogo, Tensiune, Diabet si subsemnata. 2 zile mai tarziu aveau sa ni se alature razesii: Ratatu, Bat si Nana.
Asa ca joi dimineata am ajuns in Coza, localitatea de sub munte, cam pe la ora cand termina scoala copiii. Am pornit pe marcajul banda rosie cu niste rucsaci mai grei decat de obicei. Ne opream din cand in cand sa ne uitam la ratele fericite ce faceau “rafting” pe rau. Localnicii deja coborau de la “odaie” sau “tarla”, unde terminasera de asezat fanul pentru iarna. “Dar nu vi-i frig la noapte?” “A nins sus.” Vara ramane doar in numele turei.
Pe masura ce ne departam de sat, valea se ingusteaza si marcajul se pierde printre arbusti de catina si tufe de coada calului. Poteca urca pe rocile macinate, lasa firul apei si continua prin padurea de fag. Ici-colo mai apare cate un covor de mere padurete rosii sau pere mici-mici. In rest, e liniste. Vantul mai scutura cate o perdea de frunze galbene, crengute uscate trosnesc sub bocancii nostri.
Iesim pentru putin la lumina in poiana dupa care ne caznim cu rucsacii pe un zig-zag forestier chinuitor. Aproape 1000m diferenta de nivel. Padurea se schimba, ne iese un mandru cerb in cale, dar se sperie de caravana noastra greoaie. Ajungem pe culme, ne invartim ochii in peisajul auriu, galben, aramiu, amestecat cu varfuri de brazi si un cer rece, albastru.
Marcajul continua PRIN stana parasita Carnituri, coboara usor prin padure si urca inapoi in saua Geamana. Se vede in zare si posibila noastra cazare, cantonul de langa stana Haulestenilor.
Poteca e din nou prin sediment macinat. In cateva minute ajungem si la izvorul “La Uluce”, unde ne mai incarcam un pic bagajul. Gasim un canton cu semne de locuire, bogat in bucate, parca uitat deschis. O sunca atarna din tavan, pe plita sta o oala cu ceva zeama, painea e ramasa neacoperita pe masa, asternuturile curate, un sac de ceapa sub masa si un parizer taiat sta la lumina, pe pervaz. Capcana unei vrajitoare? O sa ne bage la cuptor pe toti… Ispita cea mai mare e insa afara. Vreo 3 doze de bere sunt lasate neglijent, langa perete. Asteptam pana la lasarea noptii sa vina cineva, ne infofolim, strangem lemne si ne asezam langa focul agitat de vant pana spre tarziu in noapte. Rasetele noastre cred ca au speriat toate carnivorele. Ne-am culcat pe podeaua cantonului inca cu gandul ca poate, la noapte, cineva ne va lua la rost…
Am dormit neintorsi, nestingheriti, mai mult decat ne-am propus. Ne-a trezit vantul ce fluiera pe la colturi. Soarele nu prea intra pe ochiul de geam. Am lasat cantonul ca neatins, doar vatra din fata cantonului ne trada.
Am plecat spre Golul Cozei pe creasta, prin padurea umbroasa de molid, intesata de crengi uscate. Fara marcaj, fara poteca, pana in Saua Golici. Padurea tesuta nu prea ne lasa sa inaintam. Intoarceri, aplecari, sarituri si ceva lovituri… Ne-am oprit la stana parasita din sa sa ne bucuram de soarele de toamna prietenos si am vorbit numai de prajituri. Suntem grupul muntomanilor carora nu le plac amandinele.
Ne-am intors pe sub culme, pe marcajul banda rosie, am numarat rahatei de urs si am sarit peste nenumaratii molizi doborati peste poteca. La Uluce ne-am rasfatat cu cafea la primus. Imi venea sa cant “la vie en rose”. Din Saua Geamana am luat-o spre stanga, pe marcajul triunghi rosu, pe care l-am pierdut la scurt timp… Ceva vrajitorie ne-a facut sa ratam intrarea in padure. In schimb, am urcat de nebuni o “rampa”; a se adauga la antrenament. Prin padure, pe carare, ne intalnim cu… multe semne de urs si mistret in cale… Apusul l-am vazut in saua Golul Roibului (de unde avem si singura poza de grup), dupa care am coborat la stana de sub sa, cazarea noastra pentru 2 nopti.
S-a dovedit a fi mai mult decat ne asteptam. La etaj am gasit doua camera croite pe masura noastra. De data asta, niciun semn de locuire. Doar o caciula atarnata in cui si cateva pene lipite pe o foaie de hartie. Imediat s-a pornit si ploaia, care a picurat pe tabla cabanei pana spre dimineata. Ne-am trezit la inceput de iarna, cu fulguieli, vant si culmi pierdute in ceata. Am hibernat in saci pana spre spre amiaza. Gurguiata nu mai puteam sa o urcam. Sambata a fost zi de lancezit. Doar Gogonel si Luce au plecat sa caute izvorul. Spre seara au sosit si musafirii: Ratatu, Nana si Bat, putin inghetati, noroiti si plouati. A urmat o seara culturala. S-a citit pe roluri din singura sursa de lectura, cea mai apreciata revista de clubul alpin. “Ne-am indragostit pe Transfagarasan, ne-am despartit pe Transalpina…”
Duminica ne-am trezit cu chef de plecare dupa atata lancezeala. Zapada inca nu se topise pe culmile neatinse de soare si un vanticel rebel ne infrigura. Inapoi in saua Golul Roibului am cautat o vreme marcajul triunghi rosu. Multe crengi cazute de la vant, noroiul si frunzele ude ne-au dat de cap pe coborare. Deodata, s-a auzit ceea ce prima oara am crezut ca e un cerb ce “dadea o tura in oras dupa caprioare”, dar a doua oara ne-am dat seama ca e mai degraba un Teddy bear.
Pe firul apei, am urmat marcajul pana la confluenta cu Tisita, mica sau mare si mai ales inspaimantatoare, pentru ca trebuie traversata de cateva ori. Ma bazez pe feciorii vanjosi ai Vrancioaiei ca vor construi o pluta…
Prima traversare a fost dezastruoasa… Cam cata apa rece poti tolera intr-o zi de toamna? Urmeaza un curs in 7 acte de balet pe pietre de rau. Picioarele au inceput sa cante melodia “apa la bocanci”. O echipa de ingineri ad-hoc au tot incercat sa construiasca ceva stabil de traversat, cu pietre carate si lemne puse in curmezis. Am trecut raul de trei ori dupa care traseul a dat semne ca s-a cumintit. A urcat prin padure, a coborat si stupoare… indicator: “Urmeaza 4 traversari ale Tisitei Mari”. Acum am inteles de ce traseul dureaza 4-5 ore. Un hei-rup, doi, trei, patru! si am scapat… Ce fericire, acum intram in tunelul de 200m, ne facem poze, mai radem de geocache-urile fake, ce il revolta pe Luce. Ce sa mai, ne revine spiritul!
E toamna in Cheile Tisitei. Padurea e colorata si mirosuri amare plutesc in aer, apa salta peste pietre, loveste stanca, e rece si involburata. Poteca continua drept, peste podete, pe langa apa, si se duce si ne duce pana spre 5:30 seara…
Asa au trecut 4 zile in Muntii Vrancei. Ne intoarcem in civilizatie cu amintiri de la canton implicand muscaturi de creaturi infometate, jumatate de raceala si prima ninsoare intr-o tabara de vara. A saptea mereu e cu noroc…
Pe data viitoare,
Furnica
